Carlavelea's Blog

Discutii aprinse cu parintii, usi trantite, interdictii. Chefuri saptamanale cu gasca de la bloc. Iesiri saptamanale cu fetele prin cluburi. Aburii alcoolului evadand prin fiecare rasuflare. NU am experimentat niciodata asa ceva. De ce? Privind acum retrospectiv, imi e cam greu sa imi dau seama. Din cauza “teroristilor?”? In nici un caz. Din lipsa de oportunitati? Nu neaparat. Din cauza altor prioritati? Poate. Dar cred ca in mare parte deoarece consideram atunci ca toate acestea sunt apanajul unei perioade de placeri trecatoare numita generic adolescenta pe care am respins-o din start. Adolescenta reprezenta pentru mine doar o treapta intermediara intre copilarie si maturitate (care, in conceptia mea atent gandita si documentata era singura etapa din existenta unui om sinonima cu viata adevarata). Si eu eram ferm convinsa ca daca inchid ochii, inclestez pumnii si trag adanc aer in piept o sa reusesc sa o trec. Era doar o treapta, nu? O treapta in care inveti o groaza de lucruri doar pentru a descoperi ulterior ca nu ai perceput nimic corect, in care traiesti adevarate drame doar pentru a rade apoi de modul in care le-ai abordat, in care legi numeroase prietenii doar pentru a avea mai multe persoane pe care sa le eviti pe strada. Asa ca, in infatuarea mea nelimitata, am hotarat de bunavoie si silita de mine insami sa ma maturizez pe la 12 ani. Cam pe la varsta la care am descoperit ca Mos Craciun nu exista si ca Barbie arata mult mai bine de pe raft (De fapt, nu prea mai avea saracuta de ea cum sa mai arate bine nicicum cu un picior lipsa, hainele jerpelite si urmele permanente de carioci de pe fata ca doar nu se inventasera inca trusele de machiaj pentru papusi. Dar, din pacate, nu numai ca acel plan maret nu mi-a iesit atunci, dar nu mi-a iesit niciodata. Am cam ramas copil pana acum. Am incetat sa cred in Mos Craciun (sau mai bine zis in cadourile lui), dar am fost suficient de naiva sa cred ca “planetele” vor face o exceptie pentru mine si imi vor oferi tot ceea ce imi doresc. Am incetat sa stabilesc destinul unor papusi, lipsite de vointa proprie, dar am inceput sa experimentez pe propriul destin, hotarand cu de la mine putere ce ar trebui sa primesc de la viata si cam ce pedepse ar trebui sa imi aplice destinul.
Iar acum, cand doar o zi ma mai desparte de veritabila varsta de 20 de ani (mai exact 9 ore), pe langa normalele reactii de genul: “Am trait deja doua cincimi din viata si nu am obtinut mai nimic” sau “Doamne mult mai este pana mor!” (normalitatea este relativa, ok?), apare si neobisnuitul sau anormalitatea: Oare in toti acesti ani am ratat ceva ce nu o sa mai pot recupera niciodata? Si nu ma refer aici la experiente cretine de genul “nu tot ce zboara se mananca” sau “nu ai voie sa bagi capul in cuptor ca s-ar putea sa nu il mai scoti de acolo” (metaforic vorbind!) din care ar trebui sa inveti ceva. Eu merg pe principiul lui Freud:”Invata din greselile altora ca nu ai timp sa le faci tu pe toate.” Dar totusi…

Sunt oameni pe care ii intalnesti zilnic, cu care imparti periodic aceeasi cafea sau tigara si aceleasi discutii plictisitoare, dar care nu reusesc sa isi puna niciodata amprenta asupra  ta. Nu reusesc sa imbogateasca cu nimic averea ta interioara. Oameni ce, odata disparuti din peisaj, dispar si din memorie. Oameni pe care ii intalnesti apoi, intamplator si nu reusesti sa intelegi ce v-a legat atata timp. Dar sunt oameni  care iti intra in viata, accidental, o parasesc dupa mult prea putin timp si cu toate acestea lasa o amprenta vesnica. Si nu exista nici o solutie de curatat suficient de puternica pentru a o sterge. Am intalnit acum aproximativ o luna un neamt. Nimic spectaculos pana acum (nu pentru voi oricum, pentru mine da, dar pastrez asta pentru alt postJ ). Ceea ce e spectaculos in schimb e faptul ca tipul facuse pana la varsta respectiva (26 de ani mai precis) autostopul prin mai multe tari decat pot eu tine minte( si eu sunt destul de mandra de memoria mea). Nu tu bani de transport, nu tu bani de cazare (dormea si el pe unde apuca (si cred ca fac prea mare abuz de paranteze)) si parea si cam subtirel, deci probabil nici pe mancare nu cheltuia prea mult. Si era fericit. Putea sa sustina sus si tare ca este fericit. Si incerca sa imi insufle conceptia sa asupra vietii. Pe moment, creierul meu a inmagazinat informatiile, le-a stocat intr-un buzunaras ascuns si a amanat pe termen nedeterminat judecarea lor. Dar azi mi-am adus aminte. Si m-am deprimat. Pentru ca vreau si eu asta. Vreau sa sustin si eu ca sunt pur si simplu fericita. Fara „dar”-uri, fara „in caz ca”, fara „pentru ca”. Am invatat de cand ma stiu pentru a ajunge candva „mare si tare”, fiind ferm convinsa ca sa dai fericirea de azi pentru fericirea de maine chiar e o afacere. Si am o banuiala cam sumbra ca nu prea va mai fi o fericire de maine. Ca voi obtine tot ce mi-am dorit doar pentru a ma putea invinovati singura ca mi-am facut-o cu mana mea. Si sa nu pot injura soarta, destinul, Divinitatea, planetele, steaua norocoasa ca nu au avut grija de mine.

P.S.  Conform unui studiu extenuant, bazat pe intregul meu nume si data nasterii, se pare ca o sa reuesc sa gasesc fericirea undeva dupa 57 de ani. Si eu nu planuiam sa traiesc decat pana la 50. Trist.

Trebuie sa fac curat. Sa arunc la gunoi toate amintirile frumoase pentru ca au trecut si nu are sens sa plangi dupa ceva ce nu vei mai avea niciodata inapoi. Sa pun la loc de cinste pe cele urate ca sa imi pot demonstra ca intotdeauna se poate si mai rau. Sa sterg praful de pe farama de ambitie care mi-a mai ramas pentru ca o sa am nevoie de ea ca sa supravietuiesc in anul care vine. Sa imi “curat” portofelul in timpul cursurilor in cafenelele de pe Dorobanti. Sa spal bine cana pentru toate cafele pe care urmeaza sa le beau. Pentru ca deja a inceput un an nou. Un alt  an in care trebuie sa fiu responsabila si ordonata si optimista. Un alt in care nu o sa pot sa fiu asa.